De la mare la mic

Stau in masina, pe bancheta din spate. M-am hotarat sa trag o fuga pana acasa. Bucurestiul este un loc in care ma simt sufocat. Asta deoarece este un oras care vrea sa te schimbe, si daca reuseste acest lucru ajungi sa fi inconjurat de oameni dar sa te simti singur. Ajungi sa fi singur intr-o lume de oameni singuri, oameni mult prea inglodati in munca, in datorii, intr-o viata care nu le da nici o satisfactie. Ajungi sa nu mai poti vorbi, sau daca inca poti, esti asa obisnuit sa spui totul in minte, incat discutiile verbale se desfasoara de cele mai multe ori dupa acelasi sablon, devenind in timp seci si fara vlaga. Daca stai atent si privesti, pe strada, in parc, la metrou, in statia de autobuz, oamenii nu zambesc. In cel mai fericit caz ii vezi ca dau din cap. Si asta deoarece asculta la mp3 sau mp4 sau cine stie ce alt gadget sofisticat, crezand ca se relaxeaza.
In ultimul timp a mai aparut o moda: aceea a cartii. Si vezi lume citind carti ce apar saptamanal, realizand o lectura in diagonala, grabiti sa se apuce de urmatorul numar. Si citesc in aglomeratie, in galagie, rupti parca de ceea ce ii inconjoara prinsi in acelasi monolog.Sau poate dialogul din paginile rasfoite in graba dau o alta senzatie, nebanuita de unul ca mine.
Dar in final toti ajungem intr-un loc numit "acasa", loc in care ar trebui sa existe discutii, povesti, istorioare, momente amuzante, dar in care cel putin unul din parteneri este mult prea obosit sau nervos ca sa mai aiba chef de vorbe. Si totul devine un monolog. Acelasi monolog de pe strada, din parc, la metrou.
Iar daca suntem o exceptie, si ajungem sa traim in Bucuresti parasutati fiind dintr-un alt colt al tarii, si reusim cumva sa nu fim afectati de mirajul orasului mare, sau avem o astafel de imunitate incat sa nu ne schimbam doar pentru a fi in ton cu lumea, ajungem sa fim aceia care au chef de vorba dar nu se pot exprima. Si asta deoarece nu suntem nervosi, nu suntem obositi si nu suntem capabili sa facem din conversatia cu alte persoane un monolog.
Aproape am ajuns la Covasna. Si e liniste...poate un pic prea liniste. Si e racoare. Si...e bine!

Tzc

Daca tot m-am apucat sa debitez tot felul de banalitati nimicuri si alte nebunii, cred ca cel mai nimerit ar fi sa spun de unde vine "tzc-ul" de la Tavitzc. Era o dupa-amiaza frumoasa de mai. De fapt aprilie sau mai...habar nu am, cert este ca ma aflam la Bran, la bunul meu prieten si pe vremea aceea coleg de banca, la liceu, Coga, sarbatorind ziua de 1 mai muncitoresc a carei semnificatie...dumnezeu cu mila. Si se facea ca ma plimbam cu prietena mea de mana, ca doi amorezi ce incercau sa isi declare dragostea intr-un mod romantic, pe un drum plin de balti si de noroi. Frumoasa imagine v-am creat! Aaa, pana nu uit, ne-am cunoscut in timpul orelor de meditatie la matematica, unde pe langa permutari, siruri, integrale si derivate, ne tachinam unul pe altul...teoretic. Practic, eu o tachinam si ea arunca cu gumele de sters in mine. Dar sa revenim. Pe cand ne plimbam noi asa, m-a mancat limba sa zic ceva legat de o formula asupra careia am avut ceva divergente, iar eu, evident ca vorbeam prostii. Si sa vezi acu...romantismul s-a dus naibi si s-a iscat o cearta complet opusa scopului pentru care plecasem in plimbare. Eu de colo...fac pe prostul...si incep sa vorbesc pasareste, dar nu clasic, ci cu "t" (de la tigla). Dar am realizat ca ma cam incurcam, asa ca l-am trasformat in "tzc". Si intr-un final, s-a dovedit a fi solutia salvatoare. A mea "pretinsa" (cu accent pe a doua silaba, cum ii placea unchiului meu sa zica) a vazut ca nu se poate pune cu prostu, asa ca s-a linistit. Eu pe de alta parte, nici acum nu stiu exact care a fost motivul real al discutiei, dar una peste alta, a iesit soarele in ograda noastra.Cam asta a fost povestea cu "tzc-ul". Si am scris-o deoarece toata lumea care afla adesa mea de mail, sau id-ul de mess...ca tot discutam inainte de el :-), ramane mirata de felul in care suna. Si uite asa draga tzcilor, m-am apucat eu sa scriu un blog. Sa vedem cat ma va tine...:-)Hai...v-am tzc si noapte buna!

Pai de ce?

Pai...ce se intampla aici? Hmmm...acum ar trebui sa ma apuc de scris? Dar cum sa fac asta? Eu, care eram complet impotriva acestui gen de exprimare! Mie nu imi place mess-ul...desi mai nou sunt cam tot timpul online, nu agreez socializarea in cuvinte scrise...desi observ in jurul meu tot mai multi oameni (re)descoperindu-se prin aceasta metoda, ma enerveaza statusurile gen "dnd", "scarbici", "film", "mananc"...si ca sa vezi, eu folosesc "busy". Pai de ce dracu mai stam online daca dam de inteles lumii ca nu vrem sa vorbim? Eu unul nu stiu. Simt ca traiesc parte din zi intr-o lume pe care o urasc si in care nu sunt decat un 1 si un 0 si inca un 1 si iar un 1 si in final un 0.
Si oare merita?